II. Noapte bună, noapte nebună

Fetiţa nu-şi putea abţine lacrimile. Plângea ghemuită lângă pat, cu picioaree strânse la piept, legănându-se înainte şi înapoi, parcă nevrând şi neputând să accepte realitatea. Mama trecu pe lângă ea şi se aşeză pe pat, dând la o parte cărţile ce-l acopereau. Se întinse pe-o parte, susţinându-şi capul cu mâna dreaptă pentru a o putea urmări pe fetiţă. Nici nu observă când aceasta îşi pierdu conştiinţa sub greutatea adevărului. Se ridică din pat după câteva minute în care se aştepta ca Maya să aibă o reacţie şi atunci o văzu cu ochii închişi. Crezând că doarme, o luă în braţe şi o aşeză în pat. O înveli cu grijă, fără să ştie că fata nu suporta pătura aceea maronie pentru că o înţepa. Era obişnuită cu aşternurile din casa bunicilor ei, mereu curate şi cu un iz plăcut de iasomie, mereu albe şi apretate. Se aplecă asupra fiicei sale sărutând-o pe frunte. Maya îşi reveni şi lacrimile îi udau perna, încreţind-o.

– Mami, nu e adevărat, nu? Spune-mi că nu e adevărat…

Dora începu şi ea să plângă încet a resemnare. Se aşeză lângă feţita pe care o privea acum cu milă. Clarificarea de care avea imperioasă nevoie viața sa, pe care o amânase atâta din teamă și lașitate, din faptul că Maya era un copil, agravase mult momentul adevărului de acum. Se așteptase să se simtă cât de cât ușurată la reconcilierea cu trecutul, dar se învinovățea mai rău: nu se pricepuse să o pregătescă pe Maya, nu pregătise nici momentul, care a venit din întâmplare; dar, mai ales, îi era insuportabil faptul că pedeapsa pe care o merita se răsfrângea asupra fetiței ei.

– E adevărat tot, ne avem numai pe noi. Iartă-mă că ţi-am spus aşa, de mult timp încerc, dar nu am avut niciodată curaj. Poate nu trebuia să-ţi spun nici acum.

Mayei îi era frică să-i spună întrebări, să nu afle şi alte lucruri dureroase. Era deja căzută cu un picior în prăpastie, poate doar Dumnezeu o mai ţinea să nu cadă de tot. Totuşi, poate era mai bine să ştie tot. I se păru ciudat că niciodată nu se întrebase de ce părinţii ei aveau alt nume de familie decât al ei. Ştia că sunt diferite, de multe ori, profesoarele la şcoală îi atraseră atenţia asupra acestui lucru care îi trecea pe lângă urechi, fără să o zdruncine. Până şi fratele ei împărţea numele de familie cu cel al părinţilor, dar nici la asta nu se gândise până acum în profunzime. În sinea ei, bănuia că sunt multe lucruri nespuse, dar nu vroia să le conştientizeze pentru a nu suferi. Îi era de ajuns că abia reuşea să-şi vadă fratele o dată pe an şi că, atunci când vorbeau la telefon, nici nu prea ştiau ce să-şi spună. Îi era de ajuns că în toţi anii de şcoală de până atunci, doar bunica mergea la şedinţele cu părinţii şi doar bunicul se jucase în copilărie cu ea, ducând-o în cârcă în părculeţul de lângă casă. Îşi amintea zâmbind acum de momentul în care bunicul a urcat-o pe tobogan şi ea nu a ştiut că trebuie să alunece pe el. În schimb, s-a aruncat de pe el, căzând în genunchi şi julindu-i, ca apoi, să asculte cu un zâmbet ştrengar morala pe care bunica i-o aduce bunicului.

– Tată meu cine e? Îl cunosc? se hotărî Maya să rupă tăcerea.

– Nu, nu îl cunoşti, răspunse Dora sperând zadarnic că nu vor urma și alte întrebări.

– Ai fost măritată cu el? suspină copila.

Simțea că o apucă disperarea, că trebuie să suporte cu stoicism rostirea adevărului.

– Da, trei ani am fost măritată, spuse aproape automat.

– Şi de ce aţi divorţat?

Se gândi mai mult, neştiind cum ar fi mai bine să-i răspundă. În cele din urmă simplifică, doar pentru a scăpa de calvarul interogatoriului:

– Nepotrivire de caracter.

– V-aţi căsătorit din cauza mea?

Rana din sufletul ei se lărgi dureros primind această întrebare. Crezu că dacă-i va spune adevărul, Maya nu-şi va putea reveni o vreme îndelungată.

– Nu…răspunse vinovat.

– În ce lună v-aţi căsătorit? întrebă iscoditoare, intuind adevărul pe care urma să-l din gura mamei.

Maya avea nevoie să înţeleagă ce și cum a fost, despre venirea ei pe lume și nu-i mai păsa de suferința ce i-o provoca mamei. Atât de mare îi era durerea.

– Septembrie…spuse ea cu voce tremurândă.

– Deci, din cauza mea…spuse ca pentru ea fetiţa, gândindu-se că ea a fost născută la termen, în aprilie.

– Ne-am luat din dragoste, să ştii, din dragostea asta ai venit tu pe lume, speră mama să găsească la fiica ei puțină îngăduinţă.

– Da…şi de 10 ani nu s-a interesat deloc de mine?

– Trimite pensie alimentară lunar…acum are şi el familia lui…ai două surori de la el, una adoptată şi una a lui…se repezi ea să scape de tot ceea ce ar mai fi fost de spus.

– A, deci m-a făcut şi acum nu mă mai consideră din familia lui. Ce inimă are? Am văzut pozele cu mine de când aveam 3 ani… cum s-a putut dezlipi de mine? Fetiţa intră într-o stare de relaxare dureroasă, putea să vină şi un cutremur, să cadă acoperişul pe ea, că nu îi păsa.

– Nu te mai gândi la asta, nu trebuia să-ţi spun, îi spuse mama revenindu-şi treptat din starea de ameţeală.

– Da, e simplu să nu mă gândesc, nu?

– Hai, încearcă să dormi, lasă, mâine nu te duci la şcoală…speră s-o liniștească.

– Cum să nu mă duc?! Am teză…spuse ea intrigată.

Mama îşi privea copilul neştiind în ce moment devenise atât de matur şi responsabil. Îşi iubea fata, dar niciodată nu a fost în stare să-i arate. Era o iubire mai mult declarată decât demonstrată. Maya nu era obişnuită aşa şi se gândea dacă vreodată mama ei va ajunge să o iubească cum o iubeau bunicii. Bunicii o învăţaseră că iubirea adevărată nu are nevoie de cuvinte, ci de fapte. Copila îşi aminti lucrul acesta şi zâmbi la amintirea săruturilor date de bunica ei în somn.

Uşa de la intrare se auzi din nou, iar Victor o strigă pe Dora. Fetiţa mulţumi în gând pentru faptul că va rămâne singură. Mama strânse în fugă caietele şi cărţile, le aşeză pe masă, o sărută pe frunte pe Maya, stinse lumina şi, înainte de a închide uşa, spuse:

– Iartă-mă, Maya… te iubesc, crede-mă, te iubesc din suflet!

Maya avuse noroc, ştia să deosebească iubirea de alte lucruri asemănătoare. La vârsta ei, era déjà un om mare, trecut prin multe. Închise ochii şi îşi imagină cum arată tatăl ei. Niciodată nu i se păruse că seamănă cu Victor, acum ştia de ce, dar nici cu mama nu credea că seamănă. Oare îi seamănă lui? Oare şi tatăl ei a suferit la fel de mult ca ea? I-a fost vreodată dor de ea?

Se întoarse pe toate părţile în noaptea aceea, neputând adormi şi gândindu-se dacă chiar ar vrea să afle răspunsul la aceste întrebări. Până la urmă, era dreptul ei, dar oare îl va găsi pe tatăl ei? Oare va putea el să-i răspundă la întrebări? Oare va vrea? Maya nu ştia dacă mai suportă încă o dezamăgire şi se temea să încerce. Câteodată, viaţa trebuie acceptată aşa cum e, fără a căuta explicaţii şi vinovaţi.

320852_10150314417299449_786753561_n

Categories: II. Noapte bună, noapte nebună | Tags: , , , , , , , , , , | Leave a comment

I. Secretul

Maya strânse masa, pe care şi-o pregătise singură, cu agitaţia specifică unui copil conştiincios de clasa a VII-a ce avea teză la română a doua zi.

Era obişnuită să-şi facă de mâncare, programul părinţilor ei începea în zori şi se termina seara, iar mama nu-şi dăduse niciodată prea mult interesul când venea vorba de copii. Poate de aceea, Ştefan, fratele Mayei era crescut de bunicii din partea tatălui, aruncat tocmai în cealaltă parte a ţării, într-un orăşel provincial, aproape de Dunăre şi de graniţă. Tot timpul Maya s-a considerat norocoasă că nu e în locul fratelui ei, mai mic cu şase ani decât ea. Părinţii se obişnuiseră să joace ping-pong cu vieţile ambilor copii, dar Maya avusese prilejul să îi nimerească pe bunicii din partea mamei, oameni calzi, plini de suflet şi mereu atenţi cu ea. Se bucura mult în sinea ei pentru că nu ea fusese cea trimisă departe, izolată de părinţi. În orăşelul mic din estul ţării, se putea bucura de ambele ei familii. Copiii  făceau naveta între părinţi şi bunici, neştiind de cine să se ataşeze şi cine îi iubeşte mai mult. La început, plângeau amândoi copiii, ba când veneau la bunici, ba când plecau de la ei şi asta se întâmpla şi când era vorba despre părinţi. Nu mai ştiau nici ei exact ce înseamnă familie şi care e a lor. La un moment dat, acest du-te vino a devenit din ce în ce mai rar, fiecare dintre copii aciuându-se pe lângă bunici. Maya pe lângă cei de pe mamă, Ştefan pe lângă cei de pe tată. Veneau mai des în vacanţe la părinţi, de fapt, Ştefan numai atunci putea veni, distanţa era mare, banii, cum nici nu se putea altfel, puţini. Niciunul dintre fraţi nu ştia cum e să aibă cu adevărat un frate, o soră, dar continuau să se iubească de la distanţă, văzându-se o dată pe an. Fetiţa venea în casa părinţilor doar atunci când bunicii aveau treabă şi nu se puteau ocupa de ea, lucru ce se întâmpla destul de rar, de cel mult o dată la două sau la trei luni. Acum era unul dintre momentele acelea.

Maya spălă vasele cât putu ea de repede, le şterse şi le aşeză cu faţa în jos pe masă, acolo unde le punea şi mama ei să se usuce, când se ocupa de dereticatul prin bucătărie. Ultima farfurie îi scăpă din mâini şi se făcu zob sub privirea terifiată a micuţei. Crispată şi cu un nod în gât ce aproape o sufoca, Maya deschise dulapul de sub chiuvetă şi scoase mătura şi făraşul. Curăţă gresia şi, în drumul ei înspre găleata de gunoi, un ciob îi străpunse călcâiul. Făraşul îi căzu din mâini când se ghemui de durere, chipul i se schimonosi acoperit de lacrimi. Vru să-şi strige bunica, dar îşi aminti că era singură în apartamentul semidecomandat, ticsit de tot felul de nimicuri, al părinţilor. Strângându-şi câlcâiul cu ambele palme, îl ridică şi dădu drumu la apă în chiuvetă, gândindu-se că poate o mai lasă durerea. Reuşi să scoată ciobul şi-l aruncă la gunoi, dar umplu chiuveta de sânge. Auzi cheia în uşa de la intrare şi se chinui să strângă cât mai repede cioburile fără a reuşi decât să mânjească gresia cu sânge. Mama sa, o femeie subţirică, de statură medie, cu un păr ciocolatiu ondulat ce-i ajungea până la umeri, nu era cea mai frumoasă mamă. Pentru Maya, niciodată nu a contat aspectul fizic, dar, pentru ea, mama nu era deloc frumoasă.

– Ce faci, nesuferito, aici? Ia uite cât sânge, cioburi, vai de capul meu, urlă ea la copilă, duhnind a alcool.

– Spălam vasele şi am scăpat din greşeală o farfurie şi…

– Păi ce, tu ştii să faci ceva bine? urlă mama de pe hol, agâţându-şi haina de iarnă în cuier. Intră în bucătărie fără a se uita la copilă. Se aşeză pe scaunul din faţa geamului, îşi aprinse o ţigară şi spuse:

– Strânge mai repede, proasto ce eşti, poate cureţi aici până vine Victor, să nu am ceartă cu el. După aia, treci în camera ta şi nu ieşi nici măcar până la baie, m-ai înţeles?

Printre lacrimi şi suspine, copilă aprobă din cap. Hai, mişcă odată, poate nu cureţi aici până mâine! Îndată apare Victor!

Victor era tatăl copiilor, dar Maya nu îi spusese niciodată altfel decât pe nume. Încercase de nenumărate ori să-i spună tata sau tati, dar nu putea, ceva o reţinea. Nici Victor nu o certase vreodată pentru cum i se adresează. De fapt, o certa foarte rar când greşea şi cu toate astea, fetiţa nu se reuşea să se apropie de el sub niciun chip.

Cu chiu, cu vai, Maya strânse toată mizeria pe care o făcuse în bucătărie. Luă o cârpă din baie şi se apucă să frece gresia, dar sângele nu părea să facă altceva decât să se împrăştie şi mai mult. Câlcâiul încă îi sângera, dar mama sa nu se lăsă impresionată, strivi mucul de ţigară în scrumiera ticsită şi părăsi bucătăria deloc spaţioasă. Maya duse cârpa la loc în baie, o scurse, o spălă şi o puse cuminte la uscat. Ieşi în cel de-al doilea hol, care despărţea dormitoarele de baie şi se închise în camera ei. O cameră micuţă, cu un şifonier înalt cât peretele, un pat matrimonial, o măsuţă, o noptieră pe care stătea un televizor mic, prăfuit şi în care, în mod normal, dormeau părinţii ei. Niciodată nu putuse înţelege de ce era nevoie de un şifonier atât de mare, mai ales că era aproape gol. Căută o cârpă cu care îşi legă călcâiul să nu mai sângereze şi îşi scoase din ghiozdan cartea şi caietele de română. Se întinse pe burtă, în pat, îşi şterse lacrimile gândindu-se că trebuie să se liniştească pentru a putea învăţa. Aşa o învăţase bunica ei, trebuie să aibă mereu linişte, să poată învăţa, şcoala e foarte importantă dacă vrei să ajungi cineva în viaţă. Cu creionul în mână, aşa cum era obişnuită, îşi scotea notiţe din lecţia predată cu două zile înainte. Auzi uşa de la intrare, nu putea fi altcineva decât Victor. Se ridică tiptil din pat, se duse înspre uşă, lipindu-şi urechea de ea.

– Ia uite ce a mai făcut fiică-ta! o auzi strigând pe mama ei.

– Lasă-mă în pace, nu mă interesează, am avut o zi foarte grea! încercă bărbatul să o potolească.

– Niciodată nu te interesează nimic!

– Tu chiar nu înţelegi că acum am altceva mai bun de făcut decât să mă gândesc la fiică-ta? nu se mai putu abţine bărbatul. Mai am nişte treabă, plec şi mă întorc mai târziu.

– Unde pleci? Stai că avem de vorbit.

Urletele nu se mai opreau, de asta Maya prefera să stea cu bunicii. Acolo nu erau certuri, nu erau înjurături, era un mediu calm, propice pentru a creşte şi educa un copil. Nici nu se putea altfel, dacă ne gândim că bunica ei fusese profesoară, iar bunicul jurist. Amândoi puneau preţ pe copil, încercând să îi ofere tot ce era mai bun.

Uşa fu trântită cu aşa mare putere, încât Maya fu aruncată până aproape de pat.

– Numai asta îmi lipsea acum, proasto! Să mă cert şi cu Victor din cauza ta! Păi ce, îmi faci tu mie scandal în familie?

Fetiţa se ghemui lângă pat, sub palma fierbinte a mamei ce i se lipi de obrazul stâng. Auzi, ştii ceva? ţipă mama, abia putându-se ţine pe picioare din cauza alcoolului. Victor nu e tatăl tău, Ştefan nu e fratele tău, e frate vitreg! Numai pe mine mă ai, eu te-am făcut, eu te omor, proasto!

Categories: I. Secretul | Leave a comment

Create a free website or blog at WordPress.com.